Iașiul istoric

Povestea lui Lumânărică, cerșetorul filantrop al Iașului

Preoții din bisericile Iașului pomenesc în slujbele lor toate personajele Bibliei și întâmplări ale acestora privind milostenia și dragostea lor față de semeni. A sosit vremea să amintim de un personaj ieșean al secolului 19, care nu are loc în nicio biblie și nici nu este așa pomenit ca sfinții pictați pe icoane sau pereții bisericilor.

Pomenit de însăși N.A. Bogdan în celebra sa monografie a Iașului, autorul ne povestește despre un anume cerșetor Lumânărica, deși el se numea Ioan Proculeasă, și care își ducea veacul în centrul orașului pe lângă Biserica Talpalari, amplasată în imediata mahala a Calicilor. A fost un fel de haiduc al cerșetorilor; primea de la cei bogați și împărțea tuturor, de multe ori și celor mai înstăriți decât el. Evocat chiar și de Costache Negruzzi în una dintre lucrările sale, Lumânărică cerșetorul ar putea oricând constitui un personaj de roman de mare succes.

Era de-o smerenie și de-o simplitate cum rar întâlnești în viață. Dacă îl întrebai de unde este, răspundea senin că nu știe, dar își aduce aminte că atunci când era copil mama sa i-a zis: “Niță, dragul meu, să cumperi lumânărele și să le împărți pe la biserici”. Astfel, Niță al nostru colinda câtu-i ziulica de mare și împărțea lumânări pe la bisericile Iașului cu bani strânși din cerșit. Dacă vedea un om flamand și necăjit își scotea mâncarea din traistă și i-o oferea acestuia odată cu o rază de bucurie care ieșea din sufletul milostivului cerșetor.

Dacă nu ar fi dăruit totul, Lumânărica ar fi avut o viață mai mult decât decentă numai din cerșetorie. Dar dacă afla o văduvă că nu se descurcă și a rămas cu copii care-i plâng de foame, personajul nostru mergea la târgul de boi de unde cumpăra o vacă grasă și bună de lapte, iar apoi se prezenta cu ea în poarta acelei văduve dăruindu-i-o, cu sufletul împăcat că în urma sa a lăsat o oază de fericire.

Umbla mai tot timpul desculț și flamand pentru că Iașul era plin de oameni necăjiți care oricând aveau nevoie de un mic ajutor. Lumânărica ajunsese un mic sfânt al Iașului pe care îl cunoșteau toți sărmanii, boierii, preoții urbei și chiar mitropolitul îl cunoștea și respecta faptele acestui sărman care emana viață în jurul lui.

Tot N.A. Bogdan ne povestește că în decembrie 1843, trecând pe lângă Biserica Talpalari și aruncând o privire în biserică, vede un mort în giulgiu așezat în mijlocul ei, căruia i se săvârșea sfânta slujbă a celor ce pleacă în loc luminat, loc cu verdeață, unde nu este nici întristare și nici suspin. La picioarele bietului Lumânărica, căci despre el era vorba, nu era decât o văduvă de familie mare, care-l găsise pe sărmanul cerșetor filantrop mort în fața ușii sale. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naștere Beldiman, i-a făcut acestuia o înmormântare pe măsura sufletului său de aur.

Așadar, Lumânărica al nostru a dăruit o viață întreagă iar la sfârșit a primit o înmormântare de pomană. În curtea bisericii, unde a fost înmormântat, toți sărmanii din Iași stăteau cu căciulile în mâna și smeriți îl plângeau pe cel dintre a lor care le-a făcut cândva viața mai frumoasă cu milostenia lui. Când au avut loc lucrări de reparații și sistematizare a spațiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniță, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Chiar mitropolitul, auzind clopotele de la Biserica Talpalari, a întrebat pentru cine se trag acestea? Când a auzit că a murit Lumânărică, a poruncit să se tragă clopotul cel mare al Mitropoliei, iar când acest clopot era tras dintr-un motiv sau altul toate bisericile Iașului trăgeau și ele imediat clopotele, vestind moartea drept-credinciosului cerșetor. Trei zile de jale au fost în Iași la moartea acestui umil personaj, dar care care și-a lăsat numele înscris în impresionanta carte de istorie a Iașului cu faptele sale milostive.

Articol semnat de GHEORGHE SPATARIU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *